Wednesday, April 25, 2007

Evenimente culturale la Iaşi - Jurnal de impresii

Harap-Alb, regia Emil Coşeriu

Get your own Slide Show!



Iaşi, 23 aprilie 2007
Acum m-am întors de la spectacolul de teatru Harap-Alb care s-a jucat la Sala Studio a Teatrului Naţional regizat de Dana şi Emil Coşeru. Spectacoluol a fost o adaptare după basmul lui Ion Creangă Povestea lui Harap-Alb. Am mers la spectacol cu ideea că va fi ceva neobişnuit, dar nu pot spune că aşteptările mi-au fost depăşite şi nici că nu mi-a plăcut. Piesa a fost jucată de un grup de studenţi de la Universitatea de Arte "George Enescu". Mi-a plăcut ideea de ajuca fără decor- regizorul a decurs la un decor viu, adică actorii erau în acelaşi timp şi personaje dar se transformau foarte repede în piese de mobilier, în copaci sau în "labirintul"-simbolizat de pădurea întunecoasă în care se rătăceşte fiul craiului. De asemenea, aceiaşi actori au interpretat mai multe roluri. Două elemente care, după părerea mea au făcut spectacolul au fost costumele- viu colorate şi avangardiste- şi coloana sonoră pe ritmuri de I've Got the Power sau Because I Got High. Spectacolul a semanat foarte mult cu un musical, au fost combinate dansul cu dialogul şi mimica. Fiul craiului, devenit Harap-Alb a fost conturat ca un adolescent"tămbălău" care, la şcoală nu este primit în nici un grup, nu face sport dar citeşte poezii. Mi-plăcut, însă cum a fost interpretat rolul Spânului. Să nu uit să menţionez că piesa a fost o comedie, s-a râs foarte mult. Nu mi-au desplăcut unele "faze" ieftine, după părerea mea, aceea în care Spânul îi cere lui Harap-Alb telefonul mobil sau când, închşi în casa de aramă Harap-Alb şi prietenii lui au început să cânte "Deschide uşa creştine". Un alt lucru pe care nu l-am înţeles şi care mi s-a părut de prisos a fost apariţia, în câteva rânduri, a unui "omuleţ" care-şi unduia coapsele şi care era cam dezbrăcat.
Per ansambu spectacolul a fost frumos şi m-a făcut să-mi doresc să merg mai des la teatru, Sala Studio îmi place în special: e parcă ai avea şi tu un rol.

Sunday, April 01, 2007

Cu şi despre scriitorii (ne)canonici


Chiriţa în voiaj, Barbu Lăutaru, Gură-Cască, om politic










Clevetici Ultrademagogul şi Paroponisitul




Acest proiect, lansat de prof. Elena Mănucă, este văzut ca o posibilă soluţie pentru depăşirea crizei lecturii pe care o traversează adolescentul de azi, prin abordarea scriitorilor canonici(cei care fac parte din programa şcolară) dintr-un alt punct de vedere şi descoperirea altor autori, operele cărora pot reprezenta o adevărată provocare pentru tinerii mereu în căutare de răspunsuri.
Cât de actual este Vasile Alecsandri-dramaturgul?
Vasile Alecsandri face parte şi el, "sărmanul" , din tagma scriitorilor canonici, adică a celora care trebuie studiaţi obligatoriu în programa şcolară şi în special, pentru draconicul bacalaureat. Am spus "sărmanul" pentru că sintagma aceasta de "scriitor canonic" este ca un stigmat în ochii elevilor care atunci când le vorbeşti despre programă şi bacalaureat o iau razna şi nu vor să mai audă nimic în legătură cu acestea două, mai ales, în timpul lor liber! Iar în contextul acestei crize a lecturii , textul dramatic, care, la drept vorbind, este şi pentru cititorii pasionaţi un gen nu foarte agreat, accentuează şi mai mult repulsia elevului faţă de canonici şi operele lor.
Lectura piesei "Chiriţa în Provinţie", cât şi a altora din Ciclul Chiriţelor, am facut-o dintr-o motivaţie strict exterioară - programa(şi profesoara de literatură română), dar nu pot spune că nu mi-a plăcut, ba chiar m-am amuzat copios la pasajele comice provocate de "savantele" cunoştinţe de limbă franceză şi cultură occidentală ale Chiriţei; partea mai puţin veselă a fost că, deşi franceza nu mai e "la modă", am descoperit în Chiriţa un personaj de mare actualitate prin felul în care o mai dăm şi noi astăzi în "furculision-uri" şi "lingurision-uri" englezeşti.
La şcoală, ni s-a pus de multe ori întrebarea: "Între carte şi spectacol/film, cum procedăm, citm mai întâi cartea şi apoi vedem spectacolul/filmul sau invers?" Or, nu cred că în cazul spectacolului de teatru se poate merge fără a fi citit opera. Cât despre întrebarea dacă spectacolul suscită relectura, cred că asta depinde foarte mult de cât intervine regizorul în text şi de perspectiva mesajului pe care îl transmite.
Citind dramaturgia lui Alecsandri în perspectiva vederii spectacolului "Chiriţa şi ceilalţi" am mers la teatru cu ideea "Hai să o vedem şi pe asta. Dar..cine nu poate juca Chiriţa?". Spectacolul, însă, nu numai că a întrecut orice aşteptare, ne-a făcut să-l privim pe Vasile Alecsandri din cu totul altă perspectivă, aceea a unui dramaturg ale cărui piese merită puse în scenă, creând personaje la fel de actuale ca în momentul conceperii lor - a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Cele şase personaje - Chiriţa, Gură-Cască om politic, Clevetici Ultrademagogul, Sandu 'Napoilă Ultraretrogradul şi Barbu Lăutaru - jucate cu o energie debordantă de venerabilul actorul Petrică Ciubotaru, au fost selectate de regizorul Ovidiu Lazăr anume pentru plierea lor pe tipologiile de astăzi.
Impactul pe care l-a avut spectacolul asupra publicului s-a datorat atât viziunii originale a regizorului, cât şi jocului electrizant al lui Petrică Ciubotaru. De efect a fost găselniţa regizorului Ovidiu Lazăr în rezolvarea unei probleme tehnice - trecerea de la un personaj la altul/o costumaţie la alta - problemă rezolvată cu ajutorul tehnologiei moderne prin proiectarea unui film făcut la Mirceşti, cu acelaşi Petrică Ciubotaru întruchipându-l pe Vasile Alecsandri. Atmosfera a fost creată şi de coloana sonoră foarte originală, reprezentată de adaptarea liniei melodice de la "Barbu Lăutaru" la fiecare personaj.
Spectacolul a ţinut cu adevărat publicul în priză până la sfârşit, însă noi, elevii Şcolii Normale am avut deosebita ocazie de a mai rămâne alături de Ovidiu Lazăr şi Petrică Ciubotaru la un dialog despre Vasile Alecsandri, teatru şi lectură. Discuţia a durat mai mult de două ore, pentru că dacă Muzeul Literaturii nu trebuia să se închidă, noi am fi putut să continuăm până dimineaţă, asta în cazul în care le adresam celor doi toate întrebările pe care le aveam în minte. De exemplu aş fi vrut să ştiu "Cum vede Ovidiu Lazăr teatrul peste douăzeci de ani, în condiţiile în care publicul este din ce în ce mai prins de noile tehnologii, refuzând actul de cultură autentic?" şi o a doua întrebare: "Cum vede el ca om de cultură promovarea teatrului şi educarea gustului estetic la adolescenţi, care reprezintă publicul de mâine? "
Aceste probleme ne interesează pe noi, adolescenţii care realizează necesitatea întoarcerii la cultură pentru a ne dezvolta la maxim abilităţile şi pentru a nu ne lăsa manipulaţi sau dominaţi de acest materialism al lumii în care trăim. Cultura este expresia frumosului şi a binellui din viaţa noastră şi pierderea acestei valori ne îngrijorează pentru că ne gândim la viitorul nostru. Regizorul şi actorul Constantin Florescu afirmă într-un interviu că "Televizorul şi mai nou Internetul sunt pe cale să ştranguleze spectacolul de teatru şi filmul de artă". Afirmaţia exprimă foarte bine realitatea pe care o trăim, dar eu cred că o dată ce istoria a ajuns în acest punct al evoluţiei noi nu trebuie să fim detractori ai noilor tehnologii, ci să avem mai degrabă grijă de cum folosim aceste nepreţuite atuuri ale secolului în care trăim, pentru că ele sunt cele mai bune mijloace de promovare a culturii, pe care astfel o putem face acccesibilă unui public mult mai larg decât cel care are posibilitatea de a merge constant la teatru, expoziţii sau film. Noi toţi ar trebui să facem eforturi pentru a depăşi această criză existenţială în care ne aflăm, doar nu poate nimeni nega că este supra saturat de atâta violenţă, materialism şi frustrare. Dacă nu vom lua atitudine ne vom transforma în nişte obiecte, care pot fi uşor înlocuite; reîntoarcerea la adevăratele valori trebuie să fie promovată în primul rând de către şcoală şi instituţiile de cultură explorând posibilităţile infinite pe care le oferă Internetul şi televiziunea.

Music video