Evenimente culturale la Iaşi - Jurnal de impresii

Harap-Alb, regia Emil Coşeriu

Get your own Slide Show!



Iaşi, 23 aprilie 2007
Acum m-am întors de la spectacolul de teatru Harap-Alb care s-a jucat la Sala Studio a Teatrului Naţional regizat de Dana şi Emil Coşeru. Spectacoluol a fost o adaptare după basmul lui Ion Creangă Povestea lui Harap-Alb. Am mers la spectacol cu ideea că va fi ceva neobişnuit, dar nu pot spune că aşteptările mi-au fost depăşite şi nici că nu mi-a plăcut. Piesa a fost jucată de un grup de studenţi de la Universitatea de Arte "George Enescu". Mi-a plăcut ideea de ajuca fără decor- regizorul a decurs la un decor viu, adică actorii erau în acelaşi timp şi personaje dar se transformau foarte repede în piese de mobilier, în copaci sau în "labirintul"-simbolizat de pădurea întunecoasă în care se rătăceşte fiul craiului. De asemenea, aceiaşi actori au interpretat mai multe roluri. Două elemente care, după părerea mea au făcut spectacolul au fost costumele- viu colorate şi avangardiste- şi coloana sonoră pe ritmuri de I've Got the Power sau Because I Got High. Spectacolul a semanat foarte mult cu un musical, au fost combinate dansul cu dialogul şi mimica. Fiul craiului, devenit Harap-Alb a fost conturat ca un adolescent"tămbălău" care, la şcoală nu este primit în nici un grup, nu face sport dar citeşte poezii. Mi-plăcut, însă cum a fost interpretat rolul Spânului. Să nu uit să menţionez că piesa a fost o comedie, s-a râs foarte mult. Nu mi-au desplăcut unele "faze" ieftine, după părerea mea, aceea în care Spânul îi cere lui Harap-Alb telefonul mobil sau când, închşi în casa de aramă Harap-Alb şi prietenii lui au început să cânte "Deschide uşa creştine". Un alt lucru pe care nu l-am înţeles şi care mi s-a părut de prisos a fost apariţia, în câteva rânduri, a unui "omuleţ" care-şi unduia coapsele şi care era cam dezbrăcat.

Per ansambu spectacolul a fost frumos şi m-a făcut să-mi doresc să merg mai des la teatru, Sala Studio îmi place în special: e parcă ai avea şi tu un rol.

Cu şi despre scriitorii (ne)canonici

Chiriţa în voiaj, Barbu Lăutaru, Gură-Cască, om politic

Clevetici Ultrademagogul şi Paroponisitul

Acest proiect, lansat de prof. Elena Mănucă, este văzut ca o posibilă soluţie pentru depăşirea crizei lecturii pe care o traversează adolescentul de azi, prin abordarea scriitorilor canonici(cei care fac parte din programa şcolară) dintr-un alt punct de vedere şi descoperirea altor autori, operele cărora pot reprezenta o adevărată provocare pentru tinerii mereu în căutare de răspunsuri.
Cât de actual este Vasile Alecsandri-dramaturgul?
Vasile Alecsandri face parte şi el, "sărmanul" , din tagma scriitorilor canonici, adică a celora care trebuie studiaţi obligatoriu în programa şcolară şi în special, pentru draconicul bacalaureat. Am spus "sărmanul" pentru că sintagma aceasta de "scriitor canonic" este ca un stigmat în ochii elevilor care atunci când le vorbeşti despre programă şi bacalaureat o iau razna şi nu vor să mai audă nimic în legătură cu acestea două, mai ales, în timpul lor liber! Iar în contextul acestei crize a lecturii , textul dramatic, care, la drept vorbind, este şi pentru cititorii pasionaţi un gen nu foarte agreat, accentuează şi mai mult repulsia elevului faţă de canonici şi operele lor.
Lectura piesei "Chiriţa în Provinţie", cât şi a altora din Ciclul Chiriţelor, am facut-o dintr-o motivaţie strict exterioară - programa(şi profesoara de literatură română), dar nu pot spune că nu mi-a plăcut, ba chiar m-am amuzat copios la pasajele comice provocate de "savantele" cunoştinţe de limbă franceză şi cultură occidentală ale Chiriţei; partea mai puţin veselă a fost că, deşi franceza nu mai e "la modă", am descoperit în Chiriţa un personaj de mare actualitate prin felul în care o mai dăm şi noi astăzi în "furculision-uri" şi "lingurision-uri" englezeşti.
La şcoală, ni s-a pus de multe ori întrebarea: "Între carte şi spectacol/film, cum procedăm, citm mai întâi cartea şi apoi vedem spectacolul/filmul sau invers?" Or, nu cred că în cazul spectacolului de teatru se poate merge fără a fi citit opera. Cât despre întrebarea dacă spectacolul suscită relectura, cred că asta depinde foarte mult de cât intervine regizorul în text şi de perspectiva mesajului pe care îl transmite.
Citind dramaturgia lui Alecsandri în perspectiva vederii spectacolului "Chiriţa şi ceilalţi" am mers la teatru cu ideea "Hai să o vedem şi pe asta. Dar..cine nu poate juca Chiriţa?". Spectacolul, însă, nu numai că a întrecut orice aşteptare, ne-a făcut să-l privim pe Vasile Alecsandri din cu totul altă perspectivă, aceea a unui dramaturg ale cărui piese merită puse în scenă, creând personaje la fel de actuale ca în momentul conceperii lor - a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Cele şase personaje - Chiriţa, Gură-Cască om politic, Clevetici Ultrademagogul, Sandu 'Napoilă Ultraretrogradul şi Barbu Lăutaru - jucate cu o energie debordantă de venerabilul actorul Petrică Ciubotaru, au fost selectate de regizorul Ovidiu Lazăr anume pentru plierea lor pe tipologiile de astăzi.
Impactul pe care l-a avut spectacolul asupra publicului s-a datorat atât viziunii originale a regizorului, cât şi jocului electrizant al lui Petrică Ciubotaru. De efect a fost găselniţa regizorului Ovidiu Lazăr în rezolvarea unei probleme tehnice - trecerea de la un personaj la altul/o costumaţie la alta - problemă rezolvată cu ajutorul tehnologiei moderne prin proiectarea unui film făcut la Mirceşti, cu acelaşi Petrică Ciubotaru întruchipându-l pe Vasile Alecsandri. Atmosfera a fost creată şi de coloana sonoră foarte originală, reprezentată de adaptarea liniei melodice de la "Barbu Lăutaru" la fiecare personaj.
Spectacolul a ţinut cu adevărat publicul în priză până la sfârşit, însă noi, elevii Şcolii Normale am avut deosebita ocazie de a mai rămâne alături de Ovidiu Lazăr şi Petrică Ciubotaru la un dialog despre Vasile Alecsandri, teatru şi lectură. Discuţia a durat mai mult de două ore, pentru că dacă Muzeul Literaturii nu trebuia să se închidă, noi am fi putut să continuăm până dimineaţă, asta în cazul în care le adresam celor doi toate întrebările pe care le aveam în minte. De exemplu aş fi vrut să ştiu "Cum vede Ovidiu Lazăr teatrul peste douăzeci de ani, în condiţiile în care publicul este din ce în ce mai prins de noile tehnologii, refuzând actul de cultură autentic?" şi o a doua întrebare: "Cum vede el ca om de cultură promovarea teatrului şi educarea gustului estetic la adolescenţi, care reprezintă publicul de mâine? "
Aceste probleme ne interesează pe noi, adolescenţii care realizează necesitatea întoarcerii la cultură pentru a ne dezvolta la maxim abilităţile şi pentru a nu ne lăsa manipulaţi sau dominaţi de acest materialism al lumii în care trăim. Cultura este expresia frumosului şi a binellui din viaţa noastră şi pierderea acestei valori ne îngrijorează pentru că ne gândim la viitorul nostru. Regizorul şi actorul Constantin Florescu afirmă într-un interviu că "Televizorul şi mai nou Internetul sunt pe cale să ştranguleze spectacolul de teatru şi filmul de artă". Afirmaţia exprimă foarte bine realitatea pe care o trăim, dar eu cred că o dată ce istoria a ajuns în acest punct al evoluţiei noi nu trebuie să fim detractori ai noilor tehnologii, ci să avem mai degrabă grijă de cum folosim aceste nepreţuite atuuri ale secolului în care trăim, pentru că ele sunt cele mai bune mijloace de promovare a culturii, pe care astfel o putem face acccesibilă unui public mult mai larg decât cel care are posibilitatea de a merge constant la teatru, expoziţii sau film. Noi toţi ar trebui să facem eforturi pentru a depăşi această criză existenţială în care ne aflăm, doar nu poate nimeni nega că este supra saturat de atâta violenţă, materialism şi frustrare. Dacă nu vom lua atitudine ne vom transforma în nişte obiecte, care pot fi uşor înlocuite; reîntoarcerea la adevăratele valori trebuie să fie promovată în primul rând de către şcoală şi instituţiile de cultură explorând posibilităţile infinite pe care le oferă Internetul şi televiziunea.

Music video

How to save a life, Grey's Anatomy

Music Video Code provided by Video Code Zone

Criza lecturii în rândul adolescenţilor

Suntem într-o adevarată criză a lecturrii? Ar trebui să mai reflectăm. Mulţi (profesori, părinţi, cei de la CURS)susţin că noi, adolescenţii nu mai citim. Asta ar însemna că peste vreo cincizeci de ani ideea de "Românie culturală" va fi o utopie. Eu aş spune că cei care susţin acest lucru greşesc în mare măsură. Spun în mare măsură, pentru că, într-adevăr nu prea mai citim cărţi. Astfel studiile despre o criză a lecturii ar trebui să pornească anume de la accepţia cuvantului lectură. Mi se pare logic ca într-o societate în care tehnologiile informaţionale au atins cote de dezvoltare impresionante să se modifice şi accepţia cuvântului "lectură". Astfel, cartea a intrat într-un con de umbră,dar nu cartea ca concept, ci cartea propriu-zisă, obiectul fizic. Acum lectura nu mai presupune răsfoirea unei cărţi, noi astăzi butonăm în faţa calculatorului şi ne (in)formăm, deci citim. În literatură vorbim de conceptul "cititor virtual"-proiecţia mintală a cititorului ca persoană fizică, care ţine la propriu cartea în mână, acum însăşi cartea este virtualizată.
Nu susţin inutilitatea cărţii, pentru că m-aş contrazice eu însumi; răsfoirea unei cărţi are farmecele ei. Noi, adolescenţii, elevi fiind citim de cele mai multe ori dint-o motivaţie exterioară(invitaţi/impuşi de profesori, părinţi), important e că citim şi că de multe ori descoperim în lectură o adevărată plăcere. Dar cei mai mulţi din adolescenţi citesc foarte mult în timpul liber, în accepţia actualizată a cuvântului. Şi nu vorbesc despre "messengerişti" ci despre adevăraţii internauţi, care se identifică cu această minune a secolului al XXI-lea, se (in)formeză, evoluează.
Cât despre ce ne place să citim mai mult, voi da un citat de Constantin Noica "Nu e un miracol faptul că poţi învăţa ceva din romane? Le citeşti fără să vrei, aproape. Le citeşti pentru că e vorba de o dragoste, acolo; pentru că, deşi ai mai citit cărţi de dragoste, te interesează foarte mult dragostea asta; le citeşti aşa, fiindcă te fură ele, te chemă ele să-ţi spună povestea pe care o au pe suflet"
În concluzie, nu suntem într-o criză a lecturii, ci parcurgem o etapă firească a evoluţiei civilizaţiei umane. Cartea este, într-adevăr un izvor nesecat de cunoştinţe, dar ea nu mai este cum a fost, ci prinde culorile vremii în care trăim.

Recomandări de lectură

Căutând cartea preferată în biblioteca mea afectivă am realizat că, de fapt nu am o carte preferată şi că nu aş putea vreodată să-mi aleg una atâta timp cât preferinţele mele au fost variate în timp. Nu pot să spun că un roman de dragoste mi-a plăcut mai mult decât unul de aventuri, pentru că fiecare dintre acestea a constituit obiectul unei adevărate pasiuni, la acel moment.
Iată câteva titluri din varietatea preferinţelor mele:
roman de aventuri:
A. Dumas - Cei trei muschetari
J. Verne - Insula comorilor
Mark Twain - Prinţ şi cerşetor

Clive Lewis - Leul, vrăjitoarea şi garderoba

roman poliţist

Arthur Conan Doyle - Sherlock Holmes

Georges Simenon - Comisarul Maigret

science fiction

Herbert Wells - Omul invizibil, Războiul lumilor, Maşina timpului

roman de dragoste

autori francezi

Alexander Dumas fiul - Dama cu camelii

Guy de Maupassant - O viaţă

D. Diderot - Călugăriţa

H. de Balzac - Eugenie Grandet

Sulitzer - La femme presse

P. Cauvin - Laura Brams

Cathy Cash Spelman - L' irlandaise

Charlotte Bronte - Jane Eyre

G. Ibrăileanu - Adela

M. Eliade - Şarpele

biografii

Marie Curie

Regina Maria

Prinţesa Diana

Marilyn Monroe

alte titluri

I.P. Culianu - Jocul de smarald

D. Diderot - Nestematele

Copilulu lui Rose Mary

Jostein Gaarder - Sophie's world

H.Bitcher Stowe - Coliba unchiului Tom

Iona Pârvulescu - În intimitatea secolului al XI-lea, Întoarcere în Bucureştiul interbelic

Sondaj de opinie

Get your own Poll!

Jurnal de lectură

Ioana Pârvulescu - Întoarcere în Bucureştiul interbelic

Am redescoperit plăcerea de a citi! Mai contează dacă am citit dintr-o mativaţie interioară sau exterioară? Cartea Ioanei Pârvulescu-Întoarcere în Bucureştiul interbelic, m-a făcut să realizez cât de minunat e să citeşti, ai impresia că rutina dispare, că timpul se dilată , iar cartea pe care o citesc acum este ca o breşă spre o altă lume. Ioana Pârvulescu a declanşat o adevărată maşină a timpului şi nu care călătoreşte spre viitor ca în romanele SF, ci în trecut, un trecut nu foarte îndepărtat de noi, dar totuşi, fascinant.

Pagină cu pagină mă cufund tot mai mult într-o lume necunoscută care mă fascinează. Întoarcerea în Bucureştiul interbelic îmi pare că este o înlănţuire de deznodământuri pentru că pe fiecare pagină se întâmplă ceva interesant, care te incită, te face curios să citeşti mai departe şi astfel nu te mai desprinzi de carte ore în şir. În Bucureştiul interbelic "lumea pare teatru şi tetrul viaţă", este oraşul "tuturor posibilităţilor" şi "locul unde s-a întâmplat totul".

Ziare, statistici, jurnale - detaliul este cel care face spectacol. Bucureştiul interbelic e tumult, tensiune, emoţie; e dragoste, pasiuni, conflicte; rutină şi inedit; roman, tragedie şi comedie, e toate deodată.

Politică, sport, bani, literatură şi literaţi, vacanţă şi dragoste, aceasta e cartea în care le găseşti pe toate îmbinate armonios, într-o frumoasă poveste de ieri, în care "societatea românească seamănă cu politicianul (sau îndrăgostitul) refuzat: când nu e în tranziţie e în criză" şi "nimic nu e mai urgent decât dragostea"; omul interbelic "trăieşte într-o lume pe dos" şi "trebuie să se adapteze vremurilor". Bucureştiul interbelic seamană cu Bucireştiul de azi "La întoarcerea acasă, şoselele se umplu din nou, se merge uneori bară la bară ", însă, spre deosebire de bucureşteanul secolului al XXI-lea, "bucureştenii iau cu asalt sălile de cinema".

Întoarcerea în Bucureştiul interbelic înseamnă şi o incursiune în viaţa literaţilor, care devine foarte captivantă; după ce ai citit Rebreanu sau Sebastian este cu totul altceva să-i cunoşi ca oameni în primul rând, pentru că "între concurenţa dintre viaţă şi carte, biografia învinge. Iată cum sună o declaraţie dintr-o scrisoare de-a lui Rebreanu:"te iubesc pentru că te iubesc şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aci începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc". Povestea ddesăvârşită este cea trăită, pe când în cea povestită poţi descoperi destule dizarmonii".

După câteva asemenea pagini ai impresia că trăieşti. Îl cunoşti pe Rebreanu, îţi plac ironiile papagalului Coco(Tudor Arghezi), te întâlneşti în Cişmigiu cu Eliade şi discuţi cu Lovinescu noile apariţii editoriale, eşti confidentul lui Mihail Sebastian sau al lui G. Călinescu; cunoşti preţul la pălării şi faci plajă la Balcic. Devii, pagină cu pagină, bucureştean, simţi parfumul Bucureştilor şi vezi detaliile aşa cum nu le vei găsi în nici o pagină de istorie.

Savurează, gustul unei alte vieţi!

Influenţa presei asupra adolescenţilor

Cristian Tudor Popescu La Iaşi

Get your own Slide Show!



Unul dintre cei mai importanţi lideri de opinie din România, reputatul ziarist, Cristian Tudor Popescu a fost invitat de către organizatorii Festivalului Studenţiada, să participe la o întâlnire cu tinerii ieşeni, pe tema Presa: informare sau manipulare?

Întâlnirea a reprezentat, pentru noi, o reală ocazie de a vorbi despre presă, despre lumea în care trăim cu cineva care cunoaşte sistemul din interior, cu unul dintre puţinii jurnalişti care mai fac presă adevărată în România.

Realitatea doare, însă presa, dintr-un mijloc de informare s-a transformat într-un instrument de manipulare. Ceea ce ar trebui să fie a patra putere în stat, a devenit, în prezent un mijloc de deformare, un instruent politic. După cum bine ştim, se poate vorbi despre presă românească abia din 1990, Cristian Tudor Popescu vede evoluţia acesteia în două etape: anii '90 care sunt consideraţi "perioada romantică a presei româneşti" şi ceea ce se întâmplă după anul 2000, când presa românească a devenit o "marfă", "presă de tip consumerist" controlată de oameni politici, de magnaţi economici care nu urmăresc doar câştigul material dar şi manipularea opiniei publice într-o direcţie sau alta. Presa, televiziunea, în special, are o forţă (de)formatoare de neimaginat pentru că ea prezintă nu oameni, ci imagini, tipare după cum afirmă C.T.Popescu "televiziunea te sileşte să te supui unei imagini despre tine, care de cele mai multe ori nu corespunde cu eu - cel real". Influenţa este foarte mare, pentru că de câte ori nu transformăm noio figură de la televizor într-un model, neştiind, de fapt cine stă în spatele acelei imagini de sticlă şi de cîte ori felul în care spune moderatoarea ştirea ne face să-i dăm sau nu importanţă, sau felul în care se îmbracă un atare personaj ne face să ne ducem a doua zi şi să ne cumpărăm haine la fel,aşa, ca să fim în trend, chiar dacă acestea contravin gusturilor noastre estetice. După părerea lui C.T.Popescu cel mai bun mod de manipulare este Revista presei , pentru că depinde şi de tonul cu care citeşte prezentatorul ştirea, dacă cumpărăm ziarul, sau nu.

Influenţa deformatoare a presei creşte şi din cauza faptului că "calitatea morală a emiţătorului de text, în presă, contează din ce în ce mai puţin". Astfel C.T.Popescu vorbeşte despre "jurnalistul abţibild" care se lipeşte de "maşina" celui care oferă mai mult. El, acest tip de jurnalist scrie doar ceea ce îi dicteză suma de bani pe care a primit-o şi nu ceea ce şi cum îi dictează codul profesional. Acum "vocea patriotului naţionale" este sufocată pentru că zgârâie urechea unora, care se cred nemuritori, iar poporul român, care "nu are fibră marală" se lasă manipulat de aceştia, mulţumindu-se cu "pâine şi circ", după cum afirma o minte strălucită din perioada interbelică, afirmaţie valabilă încă, întrucât nu s-au schimbat prea multe de atunci.

Cristian Tudor Popescu a avut amabilitatea de a ne recomanda nişte ziare care marită citite:

România liberă

Gândul

Evenimentul

Cotidianul

Corectitudine şi greşeală în presă

Presa a devenit astăzi nu doar a patra putere în stat, cu sensul de supraveghetor al adevărului şi justiţiei, dar şi elementul care invadează şi influenţează tot mai mult viaţa noastră de zi cu zi.
Jurnalistul este o persoană publică; el ar trebui să fie model de dreptate, profesionalism, corectitudine şi anume corectitudine în vorbire, în exprimare pentru că, felul în care acesta se exprimă influenţează vorbitorii de limba română, atât timp cât publicul ia drept corect, verificat ceea ce şi cum se scrie în ziar sau se dă la televizor.
Cunoaşterea(la fineţe)a limbii române este atuul principal al unui jurnalist. Însă, în prezent, tot mai mulţi uită sărmana limbă română la uşa studioului de ştiri(sau aredacţiei), astfel pe posturile publice de televiziune, în ziarele de mare tiraj(adică,cu pretenţii) putem lesne observa greşeli impardonabile:
"mai mult ca probabil va merge in strainatate sa se opereze", Ştirile PRO TV
"exista posibilitatea ca cotidianele din Marea Britanie", Jurnalul TVR
"pronosticul sunt ca nu se va lua nici o decizie ferma", Jurnalul TVR
"plagă înjunghiată", PRO TV
"acţiunile imprevizibile şi prin surprindere", TVR
"bărbat de corpolenţă atletică", mai multe programe de ştiri
"înlesniri şi facilităţi", TVR
"camarilei care îl anturează", TVR
Sunt din fericire şi emisiuni de mare audienţă care semnalează aceste greşeli, de exemplu "Cronica Cârcotaşilor." Spun "din fericire" pentru că de obicei se ocupau de aceste probleme(corect/incorect) emisiuni de vreo 5 min, care nu erau foarte urmărite.
Urmează ca noi să învătăm a vorbi corect româneşte şi să semnalăm greşelile făcute de personalităţile publice, astfel încât să nu le repetăm.